Provocare de an nou

Prietenii noştrii ! Cât de răi suntem cu prietenii noştrii ! Cât de miopi (unii din naştere), cruzi,  nepăsători şi cât de neînţelept ne purtăm faţă de ei! Le trimitem mesaje frumoase. Din când în când prietenii noştrii ne costă o mulţime de timp, grijă şi bani. Şi desigur că nu ne deranjează asta pentru că ce facem facem din dragoste. Le trimitem grămezi de sms-uri cu tot felul de urări şi texte pline de afecţiune în proză sau în versuri. Poate ne punem timp deoparte să le oferim ceva de Crăciun şi Anul Nou. Ne străduim să le fie cât mai bine. Îi ajutăm. Îi iertãm. Poate cu ceva timp în urmă, de Ziua Recunoştinţei le-am şi mulţumit pentru tot ce fac pentru noi. Credem în ei. Îi susţinem. Însă noi nu ne rugăm niciodată pentru ei. Sau în cel mai bun caz o facem doar în grabă.
Oare de ce facem atâtea lucruri secundare pentru prietenii noştrii în locul celui mai important lucru? Oare câţi dintre noi au lăsat în urmă nebunia săptămânilor de iarnă şi s-au rugat pentru cei mai dragi şi mai buni prieteni ai lor în mod deliberat, specific, cu prioritate şi consecvenţă? Facem tot felul de alegeri când cumpărăm un cadou pentru ei ori ne gândim cum să acţionăm pentru binele lor dar îi uităm în rugăciunile noastre prea în fugă. Cine dintre cei mai apropiaţi prieteni va fi surprins de o binecuvântare anul acesta? Surprins de vreun gest providenţial neaşteptat, de vreo rezolvare nesperată, de vreo povară ridicată sau lăsată acolo dar însoţită de o binecuvântată nouă perspectivă ? Sau de vreo izbăvire pe care nu a avut suficientă credinţă să I-o ceară lui Dumnezeu? Toate acestea doar pentru că noi ne-am rugat şi am îngenunchiat închizând uşa după noi, rămânând doar cu Dumnezeu pentru a mijloci în favoarea prietenilor noştrii.
Un prieten bun este ceva de dorit în această lume rece şi plină de singurătate. Însă a avea un prieten care ştie să asculte ce zice Dumnezeu şi care îi aminteşte despre prietenul său… Unde voi găsi un asemenea prieten? Cine va găsi un asemenea prieten pentru mine… sau în mine?
-adaptare după Alexander White (1850)-

Anul acesta am o provocare pentru tine. Gândeşte-te la un prieten. Sau la mai mulţi. Apoi stabileşte un timp special în care să te rogi pentru el. În fiecare zi. Şi îţi garantez că vei avea un an împlinit!

Ziua Recunostintei

Eram în stația de autobuz. Așteptam autobuzul pe o bancă. Lângă mine se așează un om. Nu îl bag în seama până când văd că începe să cânte o melodie simplă la o muzicuță ruginită pe care a scos-o dintr-un sac jerpelit. Am rămas pe gânduri ascultând cum adună câteva note într-un cântec. Parcă repeta pentru ceva. Îmi plăcea ce cânta. Mi-a părut rău când am văzut în depărtare că autobuzul meau venea. M-am grabit să-l prind. În mașină nu e prea multă lume. Am și loc. Aud deodată ceva cunoscut. Același cântec de muzicuță. Mi-a părut bine că voi asista și la prezentare, nu doar la repetiție. Ce m-a uimit însă a fost un tânăr. A scos din portofel 2 lei și i i-a dat omului meu cu muzicuța. De obicei altfel se întamplă. Ne-am obișnuit să ignorăm. Să judecăm. Și am uitat să mulțumim. Poate că tânărul știa că azi este Ziua Recunoștinței. Sau poate că nu. Ideea mea e cam așa: Poate nu-i vei mulțumi vreunui cerșetor în vreun fel, dar prietenilor sigur vei putea să le mulțumești.

Spor la multumit!

Zi de vineri

Nu stiu despre altii dar saptamanile mele se termina (de la un timp) cu multa oboseala acumulata care nu mai incape si da pe-afara.
Asa ca pentru mine, ziua de vineri este acea zi cand nu mai reusesc sa vad doar patea pozitiva a lucrurilor. Si nici sa trec cu vederea ce ma deranjeaza. Nu o sa fiu mereu calm. Nici creativ. O sa-mi lipseasca inspiratia in a alege cele mai potrivite cuvinte pentru un articol. (dovada articolul asta). Intr-o zi de vineri poate ca nu o sa am atata rabdare si te voi te expedia cu un raspuns scurt. Si sunt mult mai multe sanse sa te refuz. Vineri imi doresc sa ajung acasa cat mai repede.
Insa sunt recunoscator! Mai intai Tatalui. Pentru ca dupa fiecare zi de vineri am parte de o ocazie speciala in care, alaturi de El pot sa ma “incarc” cu pace din nou. Pe de alta parte le sunt recunoscator prietenilor. Celor care (mai ales intr-o zi de vineri) nu uita sa te salute, sa iti zambeasca si sa iti arate ca le pasa. Ii apreciez mult pentru asta.
Multumesc!

Un an nou

„Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era “Alo Centrala” si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta.
Experienta mea, cu acest “duh” inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.

Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara.
Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. “Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: “Centrala.”.
“Mi-am ranit degetul…” – m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
“Mamica ta nu este acasa?”- urma intrebarea.
“Nu este nimeni acasa in afara de mine…”- am bolborosit.
“Iti curge sange?” – m-a intrebat vocea…
“Nu,” – i-am raspuns. “M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau…”
“Poti sa deschizi racitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot..
“Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel,” – spuse vocea.

Dupa aceea am inceput sa chem “Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor
pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia . .. M-a ajutat si la matematica…
Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.

A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat “Alo Centrala” si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, “De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?”
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, ” Wayne , tine minte intotdeauna, ca unele lucruri le vom intelege in Cer.”

Alta data la telefon, “Alo, Centrala!”
“Centrala.” – mi-a raspuns vocea cunoscuta. “Cum se scrie cuvantul fix?” – am intrebat-o.

Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston . Imi lipsea foarte mult prietena mea… “Alo Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.

Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni… Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.

Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle . Aveam o jumatate de ora intre avioane.. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:”Alo Centrala!”

Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. “Centrala..”
Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: “Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?”
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, “Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum.”
Am ras, “Deci tu esti, intr-adevar, ” – i-am spus. “Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea.”
“Iar eu ma-ntreb,” – zise ea, “daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi…”
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
“Cu placere,” – mi-a spus ea. “Intreaba de Sally.”

M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la “Informatii” .
Am intrebat de Sally.
“Santeti un prieten?” – m-a intrebat.
“Da, un foarte vechi prieten… Wayne . ..”
“Imi pare rau sa-ti spun asta,” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma.”
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, “Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?” “Da.” – i-am raspuns.
“Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta… L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc.”
Mesajul ei era, “Spune-i ca unele lucruri le vom intelege in Cer. El va sti la ce ma refer.”
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally. ”

Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva.

Iti doresc un an in care sa atingi cat mai multe vieti!

Ceva de facut

 

 

Este ceva de facut.

 

Ceva foarte important

Toata lumea crede ca e treaba cuiva.

Oricine poate sa o faca, dar nimeni nu o face.

Cineva s-a suparat din cauza ca nimeni nu face nimic.

Toata lumea crede ca oricine poate sa faca si ca cineva o va face.

Dar cineva crede ca nu e treaba lui sa o faca si ca toata lumea trebuie sa o faca.

Dar nimeni nu realizeaza ca toata lumea crede ca cineva o va face.

In final, toata lumea da vina pe cineva atunci cand nimeni nu face ce oricine poate.