Zi de vineri

Nu stiu despre altii dar saptamanile mele se termina (de la un timp) cu multa oboseala acumulata care nu mai incape si da pe-afara.
Asa ca pentru mine, ziua de vineri este acea zi cand nu mai reusesc sa vad doar patea pozitiva a lucrurilor. Si nici sa trec cu vederea ce ma deranjeaza. Nu o sa fiu mereu calm. Nici creativ. O sa-mi lipseasca inspiratia in a alege cele mai potrivite cuvinte pentru un articol. (dovada articolul asta). Intr-o zi de vineri poate ca nu o sa am atata rabdare si te voi te expedia cu un raspuns scurt. Si sunt mult mai multe sanse sa te refuz. Vineri imi doresc sa ajung acasa cat mai repede.
Insa sunt recunoscator! Mai intai Tatalui. Pentru ca dupa fiecare zi de vineri am parte de o ocazie speciala in care, alaturi de El pot sa ma “incarc” cu pace din nou. Pe de alta parte le sunt recunoscator prietenilor. Celor care (mai ales intr-o zi de vineri) nu uita sa te salute, sa iti zambeasca si sa iti arate ca le pasa. Ii apreciez mult pentru asta.
Multumesc!

Un an nou

„Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era “Alo Centrala” si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta.
Experienta mea, cu acest “duh” inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.

Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara.
Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. “Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: “Centrala.”.
“Mi-am ranit degetul…” – m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
“Mamica ta nu este acasa?”- urma intrebarea.
“Nu este nimeni acasa in afara de mine…”- am bolborosit.
“Iti curge sange?” – m-a intrebat vocea…
“Nu,” – i-am raspuns. “M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau…”
“Poti sa deschizi racitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot..
“Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel,” – spuse vocea.

Dupa aceea am inceput sa chem “Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor
pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia . .. M-a ajutat si la matematica…
Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.

A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat “Alo Centrala” si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, “De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?”
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, ” Wayne , tine minte intotdeauna, ca unele lucruri le vom intelege in Cer.”

Alta data la telefon, “Alo, Centrala!”
“Centrala.” – mi-a raspuns vocea cunoscuta. “Cum se scrie cuvantul fix?” – am intrebat-o.

Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston . Imi lipsea foarte mult prietena mea… “Alo Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.

Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni… Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.

Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle . Aveam o jumatate de ora intre avioane.. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:”Alo Centrala!”

Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. “Centrala..”
Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: “Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?”
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, “Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum.”
Am ras, “Deci tu esti, intr-adevar, ” – i-am spus. “Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea.”
“Iar eu ma-ntreb,” – zise ea, “daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi…”
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
“Cu placere,” – mi-a spus ea. “Intreaba de Sally.”

M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la “Informatii” .
Am intrebat de Sally.
“Santeti un prieten?” – m-a intrebat.
“Da, un foarte vechi prieten… Wayne . ..”
“Imi pare rau sa-ti spun asta,” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma.”
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, “Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?” “Da.” – i-am raspuns.
“Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta… L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc.”
Mesajul ei era, “Spune-i ca unele lucruri le vom intelege in Cer. El va sti la ce ma refer.”
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally. ”

Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva.

Iti doresc un an in care sa atingi cat mai multe vieti!

In viteză

O ora obisnuita. La scoala. O ora de fizica  despre viteza. Nu ma asteptam la ceva deosebit. Si totusi datorita acelei ore voi scrie ceea ce urmeaza.

T-ai intrebat vreodata , de exemplu, care este viteza cu care cade ploaia ? Poate ca intr-o continua miscare si agitatie nu ne mai pasa de lucruri  atat  de marunte. Atunci am aflat cateva  “lucruri marunte” … si in special viteza lor. Sa  dau cateva exepmle : viteza ploii este de 8m/s , cea  a sangelui de 0,3 m/s , randunica poate zbura cu o viteza de pana la 160km/h.

Poate ca nu stiai despre cele de mai sus, dar despre urmatoarele doua , sigur ai auzit! Lumina are o viteza de300 000km/h. Si sunetul  “calatoreste ” cu o viteza de 331,5km/h.

Pai… am si eu o intrebare atunci… Daca viteza sunetului este de 331,5km/h si distanta de la pamant la cer este mult mai mare de 331,5km ..asta inseamna ca o rugaciune ajunge la Dumnezeu in cateva ore…poate zile???

Cu siguranta ca nu! El este mereu langa noi sa ne asculte chiar atunci cand avem nevoie.

  • “Daca se va ruga il voi asculta din ceruri!” 2 Cronici 7:14

Si pentru toti cei carora le place cantecul “Fir de iarba ” am aflat si ca un fir de iarba creste cu viteza de 10 la puterea -7 m/s 😉

Ceva de facut

 

 

Este ceva de facut.

 

Ceva foarte important

Toata lumea crede ca e treaba cuiva.

Oricine poate sa o faca, dar nimeni nu o face.

Cineva s-a suparat din cauza ca nimeni nu face nimic.

Toata lumea crede ca oricine poate sa faca si ca cineva o va face.

Dar cineva crede ca nu e treaba lui sa o faca si ca toata lumea trebuie sa o faca.

Dar nimeni nu realizeaza ca toata lumea crede ca cineva o va face.

In final, toata lumea da vina pe cineva atunci cand nimeni nu face ce oricine poate.

Calatorie spre pamant

In cer se da o batalie mare. Soarele ar vrea sa stea cat mai mult pe cer, dar semnele pevestesc numai vreme rea.Cineva, pe pamantul pustiu si gol e trist si-ngandurat. Atat de trist, incat supararea lui a ajuns pana la norii cei inalti. Deodata, tot cerul se pune in miscare . Electron cu electorn, toti incep sa misune.Buchete de gheomotoace se strang in nori grei. De undeva din mijlocul unei adancimi , dintr-un colt ceresc se vede mai intai mai intai ca o naluca un punct luminos. Ibucneste cu putere din stransoarea ce-l tinea pana atunci legat cu lanturi. Strapunge un biet norisor triumfand si luminand din ce in ce mai tare. In furia-i cea mare se desparte fulgerator. O parte in dreapta, o parte in stanga. Din taria ce-o are in piept imprastie-n juru-i . Incinge aerul vecin si-l fierbe. Deodata, foarte speriat…se opreste rasufland usurat. O mica gaza ii iesise in cale si nu vroia sa o omoare. Un ragaz…potrivit sa-si aduca aminte de ce a plecat de acolo de sus si unde se duce. Si isi continua drumul lui de fulger spre pamant.Parca nu vroia sa moara. Stia ca odata ajuns jos toata gloria lui se va termina. Si totusi un gand il macina….Cand plecase i se incredintase o misiune: sa ii arate pamanteanului aceluia trist ca este Cineva caruia ii pasa de el. Asa ca s-a hotarat sa-si  indeplineasca datoria si nu oricum, ci asa cum Creatorul lui L-a invatat.Exact inainte sa cada pe glia ce-l astepta  sa-l primeasca., isi arata adevarata frumusete. Nuante de mov si rosu amestecate cu o maiestrie de nedescris lumineaza intreg orizontul.Pentru cateva clipe totul a fost impresionant.Apoi s-a stins si a lasat in urma-i o tacere tulburatoare. Tot acest tablou s-a petrecut sub ochii pamanteanului. Omul cel trist a inteles: primise un mesaj de Sus.

  • El dă de veste că e de faţă printr-un bubuit !  Iov 36,33